Lupta impotriva introducerii icoanelor in Biserica


​​​

În secțiunea de față sunt prezentate probleme legate de apariția și evoluția istorică a cultului icoanelor. În secolele 8 și 9, în Imperiul și în Biserica Bizantină au avut loc vreme de peste o sută de ani, lupte sângeroase între cei care au susținut introducerea icoanelor în biserici și cei care erau împotriva icoanelor. Am considerat că este folositor să ne aducem aminte de datele istorice care urmează în continuare, pentru a înțelege cum a apărut în Biserica creștină practica închinării la icoane. În secțiunea anterioară, am vorbit despre faptul că Sfânta Scriptură interzice femeilor să se amestece în treburile Bisericii și să dea învățături în materie de religie. Acum vom vedea mai bine la ce se poate ajunge atunci când este încălcată porunca lui Dumnezeu, dată prin Apostolul Pavel, care spune că femeia nu are voie să învețe pe alții (în materie de religie) adică nu are voie să dea directive în Biserica lui Hristos (1 Timotei 2:12).

Au existat de la început icoane în Biserica creștină? Este cunoscut faptul că în primele cinci secole ale erei creștine nu existau deloc icoane în Bisericile creștine, deoarece creștinii din acele timpuri considerau că a face asemenea obiecte ar fi reprezentat o încălcare flagrantă a primelor două porunci din Decalog.

„Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise cuvintele acestea și a zis: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine! Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujești…” (Cartea Ieșirea (Exodul) 20: 1-5, textul este citat din Biblia editată de Biserica Ortodoxă Română – București 1968)

Catacombele și Bisericile creștine care s-au păstrat din această perioadă ne arată că aceste locașuri de închinare erau cel mai adesea neîmpodobite iar atunci când erau totuși decorate, se foloseau numai motive florale îmbinate cu imagini de plante, păsări și animale și anume din cele care sunt menționate în Sfintele Scripturi (de exemplu: grâul, vița de vie, floarea de crin, palmierul, smochinul, măslinul, apoi mielul, peștele, porumbelul etc.).
​Toate aceste reprezentări aveau un rol pur decorativ. Totuși spre sfârșitul secolului trei, pe alocurea apar și reprezentări de chipuri umane, de exemplu reprezentarea Bunului Păstor, ducând pe umeri oaia cea pierdută și acum regăsită. Însă decorarea caselor de rugăciune cu chipuri umane a fost interzisă de către Sinodul de la Elvira, ținut în anul 306 (articolul 39).

Chiar și în următoarele două secole nu existau icoane în Biserici.

Autorul latin Lactanțiu, în cartea sa „De mortibus persecutorum” („Despre morțile persecutorilor”) spune că în ziua de 23 februarie
303 când, din ordinul împăratului Dioclețian și a ginerelui său Galeriu, s-a dat semnalul de declanșare a unei progoane contra creștinilor, prefectul orașului Nicomidia împreună cu o puternică gardă militară, au venit la Biserica Creștină din oraș.

​​Au spart porțile Bisericii și intrând în Biserică, au căutat reprezentări (statui, icoane) ale Dumnezeului creștinilor, deoarece romanii nu-și puteau imagina un cult fără reprezentări ale Divinității. Dar nu au găsit nimic din toate acestea, decât numai niște Scripturi, cărora le-au dat foc imediat, după care au devastat și jefuit Biserica, iar în cele din urmă, au și demolat-o.

​​Despre episcopul Eusebiu de Cezareea, se povestește că atunci când Constanța, sora împăratului Constantin cel Mare, i-a cerut o reprezentare a chipului lui Hristos, acesta i-a răspuns: „Mă abțin să vă trimit un chip al lui Hristos, întrucât creștinilor nu le este îngăduit să-L reprezinte pe Dumnezeu în formă umană, după obiceiul păgânilor.”


Este de asemenea cunoscut că Biserica Sfânta Sofia de la Constantinopol, construită în timpul împăratului Iustinian (527-565) a fost inițial lipsită de icoane, neexistând acolo decât elemente cu caracter ornamental.


​​Au pictat primii creștini icoane? Poate ați auzit de părerea pe care o au astăzi unii creștini care spun că doctorul Luca, autorul Evangheliei care îi poartă numele, ar fi fost și pictor și ar fi pictat icoane cu chipul Maicii Domnului. Există astăzi Biserici și mănăstiri care chiar pretind că posedă astfel de icoane pictate de însăși mâna Sfântului Evanghelist Luca.

De asemenea, se spune că atunci când Domnul Isus mergea cu crucea în spate pe străzile Ierusalimului, fiind dus la răstignire, o femeie miloasă, numită Veronica, I-a șters fața obosită și chinuită, cu o maramă curată, iar pe maramă în mod miraculos, s-a imprimat chipul Domnului. Se susține că ulterior, de pe această maramă, chipul Domnului a fost copiat pe icoane. Sunt oare adevărate aceste relatări?

În Sfânta Scriptură nu găsim nimic care să le confirme. De asemenea, din datele istorice prezentate mai sus, se vede că în primele secole, creștinii nu aveau și nu se închinau la icoane.

​Adevărul este că asemenea relatări nu sunt decât niște legende pioase, inventate cu sute de ani mai târziu de către închinătorii la icoane. Ei au dorit ca prin asemenea povestiri care au mare priză în popor, să dea un răspuns celor care, pe bună dreptate, se întrebau: de unde au știut pictorii de icoane cum arăta Domnul Isus la față când era pe pământ, sau care era chipul adevărat al Maicii Domnului?
​De asemenea, au dorit să-și creeze cât de cât, o bază istorică pentru susținerea părerilor lor și să-i facă și pe alții să creadă că obiceiul închinării la icoane ar fi existat încă de la început în Biserica Creștină. Teologii care au studiat aceste legende au arătat că însuși numele atribuit acelei femei (Veronica) nu este un nume real, neavând vreo corespondență în realitățile istorice (femeile din timpul acela nu purtau asemenea nume). El este un nume inventat ulterior, provenind din cuvintele: „Vera icon” (adevărata icoană).

​​Cuvânt sau imagine? Este cunoscut faptul că omul primește informația din jurul său în principal prin două organe de simț (prin două simțuri – nota mea): prin auz și prin vedere. De asemenea, omul primește informații și cunoștințe despre lumea înconjurătoare prin două forme de cunoaștere, prin imagine și prin cuvânt. Imaginile transmit foarte multă informație, de aceea simțul vederii este canalul prin care vine peste 90% din totalul informației pe care o primește omul.
​Informație transmisă prin cuvânt este mai limitată (în ceea ce privește cantitate de informație) decât cea transmisă prin imagine. Este însă interesant să observăm că educația făcută prin intermediul cuvântului este mult mai profundă și de o calitate mult mai înaltă decât educația făcută prin intermediul imaginilor.
Împăratul Dioclețian
Galerius, ginerele lui Domițian
Eusebiu de Cezareea
Material preluat de pe blogul
d-lui profesor ​Puchea Dorel.

​ Cum au apărut icoanele în Biserici. Istoria Bisericii creștine ne arată clar, cu multe dovezi, că în primele 5 secole creștinii nu au avut și nu s-au închinat la icoane. Obiceiul acesta a apărut mult mai târziu în Biserică. Pe măsura trecerii timpului, sub pretextul că ar fi picturi cu caracter didactic, icoanele au pătruns treptat în Bisericile creștine din secolele următoare, susținându-se că asemenea reprezentări pot fi foarte grăitoare și explicative, mai ales pentru neștiutorii de carte. Așa se face că în secolul 7, Sinodul numit „cvintisext” (adică al 5-lea și al 6-lea împreună), ținut în anii 691-692, a permis zugrăvirea și chiar cinstirea icoanelor în Biserici. Această hotărâre a deschis drumul pentru multe exagerări din partea credincioșilor, mai ales a femeilor, care erau foarte atașate de icoane. Așa se face că unele icoane au început să fie considerate ca „făcătoare de minuni”. Au mai apărut și așa-numitele icoane „acheropoete”, despre care se spunea că nu sunt pictate de mână omenească, ci de către… îngeri. Aceasta ducea în mod clar la idolatrie, întrucât oamenii își dirijau închinarea lor către obiectul material, deci către icoana propriu-zisă.

Încercările împăraților bizantini de a stăvili cultul icoanelor. După anul 700, împărații bizantini împreună cu armata au început să se alarmeze, văzând că tot mai mulți creștini deveneau din ce în ce mai subjugați de icoane. De asemenea, ei erau deranjați de creșterea numărului și influenței călugărilor, mai ales că aceștia promovau cu mare sârg cultul icoanelor. Toate aceste exagerări ale adoratorilor icoanelor l-au determinat pe împăratul bizantin Leon al III-lea(numit „Isaurul” – 717-740) să înceapă pe față lupta
împotriva icoanelor. Acest împărat trăise în tinerețea sa în Orient și auzise adesea criticile musulmanilor, care îi acuzau pe creștini de idolatrie. Este știut că musulmanii își justificau războaiele lor de expansiune împotriva creștinilor spunând că luptă împotriva unor popoare care se închină la idoli. Când a ajuns împărat, Leon al III-lea a poruncit ca icoanele să fie așezate în Biserici cât mai sus, așa încât oamenii să nu le poată atinge, având în vedere că unii ajunseseră la tot felul de superstiții ciudate, de exemplu răzuiau vopsea de pe icoane și o amestecau în vinul de la împărtășanie.

Edictul din 726. În anul 726, Leon al III-lea Isaurul a dat un edict imperial prin care a poruncit să fie distruse toate icoanele din Biserici și mănăstiri. El însuși a ordonat să fie dată jos o icoană care Îl reprezenta pe Hristos și care era așezată deasupra porții de bronz a palatului imperial, spunând că: „Împăratul nu poate îngădui imaginea unu Hristos fără glas și fără suflare, iar Sfânta Scriptură interzice reprezentarea unui Hristos numai în natura Lui umană.”

​​Însă porunca împăratulu s-a lovit de rezistența dârză a adoratorilor icoanelor, mai ales că ei credeau despre această icoană că este „făcătoare de minuni”. Atunci când un ofițer imperial numit Jovinus s-a urcat pe o scară ca să ducă la îndeplinire porunca împăratului și să dea jos icoana de deasupra porții palatului, niște femei „bisericoase” înfuriate s-au repezit și i-au smuls scara de sub picioare. Bietul om a căzut jos și a fost omorât în învălmășeala care s-a creat. La fel a pățit și un soldat care primise ordin să dea jos o cruce de pe o poartă a palatului imperial; și el a fost omorât de un grup de femei și de călugări. S-a confirmat încă odată un adevăr binecunoscut și anume că oamenii sunt în stare de orice atunci când cineva se atinge de idolii lor.

​​Dar nici împăratul nu s-a lăsat mai prejos. Soldații imperiali au năvălit cu forța în Biserici și mănăstiri, distrugând toate icoanele care încăpeau pe mâna lor. Călugării fugeau care încotro, căutând să ascundă pe unde puteau icoanele până va trece „prigoana”.
Călugării care erau prinși erau biciuiți și siliți să renunțe la viața monahală și să se căsătorească. Celor care erau cunoscuți ca pictori de icoane li se tăia mâna dreaptă. În anul 728, împăratul a orsonat să fie acoperite cu vopsea sau cu var picturile cu subiecte religioase zugrăvite pe pereții unora din[tre] Biserici. La 17 ianuarie 730, la palatul imperial s-a întrunit un consiliu, ținut în mod secret, la care au participat reprezentanți ai Bisericii și senatori, cu care ocazie adorarea și închinarea la icoane a fost declarată o crimă. Aceste măsuri au scindat populația imperiului. Unii au aprobat din plin hotărârile împăratului (fiind denumiți iconoclaști = spărgători de icoane). Alții, în schimb, s-au declarat a fi împotriva împăratului și de partea icoanelor (așa-numiții „iconoduli” = adoratorii icoanelor). Aceste cuvinte provin de la cuvintele grecești: icon = icoană, clasmos = sfărâmare și dulos = rob, sclav (aici cu sensul de supus, adorator). Desigur, printre partizanii icoanelor s-au strecurat și toți nemulțumiții și dușmanii împăratului, care au căutat să profite cât au putut de aceste tulburări.

În anul 726, partizanii icoanelor din Grecia și din insulele Mării Egee s-au răsculat, alegându-l și proclamându-l drept împărat pe un oarecare Cosmas. Dar la 18 aprilie 729 flota lui a fost izbită de către flota imperială. Disperat, comandantul flotei răsculaților s-a aruncat în mare îmbrăcat în armură și s-a înecat, iar „împăratul” Cosmas a fost ulterior prins și decapitat.

​​În Italia s-a revoltat orașul Ravena. Însuși Papa Grigore al II-lea (715-731) i-a scris împăratului Leon al III-lea o scrisoare mustrătoare, în care lua apărarea icoanelor: „După aceste imagini, scria Papa, oamenii ignoranți își fac o idee despre esența lucrurilor reprezentate. Soți și soții, ținând în brați pruncii de curând botezați, povățuindu-i pe tineri ori pe străini, arată cu degetul spre icoane, și astfel le educă mintea și inima, îndreptându-i spre Dumnezeu.” Papa a organizat și un sinod care, în noiembrie 731, a condamnat pe cei ce distrugeau icoanele. Reacția împăratului a fost fulgerătoare: flota imperială a debarcat pe țărmurile Italiei, posesiunile papei au fost confiscate și unele dioceze papale (teritorii aflate sub conducerea bisericească a papei) au fost trecute sub autoritatea patriarhului de la Constantinopol. Asemenea tulburări au continuat până la moartea împăratului, survenită pe 18 iunie 741.
​​
Împăratul bizantin Leon al III-lea

​Lupta a fost continuată cu și mai mare ardoare de împăratul Constantin al V-lea, fiul lui Leon al III-lea. La scurtă vreme după proclamarea lui ca împărat, Artabasdos, cumnatul său, a organizat un complot împotriva împăratului (în 742). Artabasdos era susținut de fiii lui și a reușit să-l atragă de partea lui și pe Anastasios, patriarhul Constantinopolului. Complotiștii s-au folosit de faptul că împăratul Constantin al V-lea (care la data aceea avea numai 25 de ani) plecase în Frigia, într-o expediție împotriva musulmanilor. În lipsă-i, Artabasdos, uzurpatorul tronului, a fost încoronat ca împărat în locul lui Constantin, încoronarea fiind făcută cu tot fastul de către Anastasios, patriarhul Constantinopolului, care a acceptat să se alăture complotiștilor.

​​Însă în anul următor, 743, Constantin și-a recucerit tronul.
Împăratul Leon al III-lea și fiul său, Constantin al V-lea
El s-a îndreptat cu armata spre capitală și a reușit să-i învingă pe rebeli în două bătălii. Ca urmare, Artabasdos și fiii lui au fost pedepsiți prin mutilare și apoi trimiș în exil. Împăratul l-a pedepsit și pe patriarhul Anastasios, care susținuse complotul, scoțându-l din funcție. Fostul patriarh a fost urcat în pielea goală pe un măgar, cu fața spre coada măgarului, și purtat prin Hipodrom, în huiduielile mulțimii.
Sinodul iconoclast din 754. Împăratul Constantin al V-lea a convocat un Sinod al Bisericii, care s-a ținut între 10 februarie – 24 august 754, și la care au participat 338 de episcopi, sub conducerea lui Teodosie, episcopul Efesului, scaunul Patriarhal fiind vacant în acel moment. Acest Sinod (care în prezent nu este recunoscut de către Biserica Ortodoxă) s-a ținut în palatul imperial de la Hieria, pe țărmul asiatic al Bosforului. El a anulat hotărârea sinodului anterior din 692 (care permisese închinarea la icoane) și a aprobat edictul imperial din 726. Sinodul a hotărât scoaterea cultului icoanelor și a cultului moaștelor din Biserici, declarându-i eretici pe toți cei ce se închină „lemnului și oaselor”. Sinodul l-a anatemizat (l-a pus sub blestem) și pe teologul Ioan Damaschin, cel care în scrierile sale apărase cu înfocare cultul icoanelor. S-a mai hotărât ca toți cei care fac, venerează sau păstrează icoane în casele particulare sau în Biserici să fie tratați ca dușmani ai lui Dumnezeu și ai Sfintelor Scripturi.

În urma hotărârilor acestui sinod, împăratul Constantin al V-lea a ordonat ca sfinții pictați pe pereții Bisericilor să fie acoperiți cu un strat gros de var, revenindu-se la vechea decorație cu motive florale și geometrice. De asemenea, s-a dat ordin ca moaștele care erau adorate în unele Biserici să fie aruncate în mare. Desigur, toate aceste măsuri s-au izbit de rezistența dârză a călugărilor și a unei părți a populației, mai ales femei, care ascundeau moaștele și icoanele pe unde puteau.
De aceea, împăratul a început prigoana și împotriva mănăstirilor și a călugărilor pe care îi numea „purtătorii întunericului”. Unele mănăstiri au fost desființate iar pământurile lor confiscate. Sute de călugări au fost obligați, sub amenințarea pedepsei cu moartea, să se căsătorească și să revină la viața civilă. Alții au fugit în partea occidentală (vestică) a imperiului, în Italia, punându-se sub protecția papei.
​​​
Ioan Damaschinul
Constantin al V-lea a avut o domnie lungă (741 – 775), dar furtunoasă. Dușmanii lui s-au unit de mai multe ori, încercând să-l răstoarne de la domnie, dar fără a reuși. Împăratul a purtat și multe războaie victorioase care au mărit puterea imperiului, organizând expediții împotriva arabilor și cucerindu-le unele teritorii. A protejat populația creștină din teritoriile cucerite de arabi (creștini care în mare parte erau paulicieni), mutându-i în alte zone ale imperiului, mai puțin populate. În același timp a luptat împotriva bulgarilor, stăvilindu-le expansiunea spre inima imperiului. Împăratul a fost un om energic și viteaz. El a fost și cel mai activ iconoclast (adversar al icoanelor) dintre împărații care au domnit în această perioadă a Imperiului Bizantin.

​​                                                                                        Împărăteasa Irina
Monedă cu chipul împărătesei Irina
În decembrie 769, Împăratul Constantin al V-lea și-a căsătorit fiul (pe Leon al IV-lea) cu Irina, o fată de 17 ani din Atena, vestit de frumoasă și provenind dintr-o familie nobilă. Din nefericire, fata fusese crescută de mică în cultul icoanelor. Știind aceasta, la nunta ei Irina fusese pusă să promită cu jurământ că nu se va mai închina la icoane și nu va promova cultul icoanelor în timpul vieții ei.

După moartea lui Constantin al V-lea (14 septembrie 775) a urmat la domnie fiul lui, Leon al IV-lea. A fost un împărat slab, care a domnit numai 5 ani. Leon al IV-lea a evitat să se amestece în lupta împotriva icoanelor și a acceptat cu îngăduință revenirea călugărilor iconoduli în Biserici. Ba chiar le-a permis să ocupe și slujbe bisericești înalte. Soția lui, Irina, deși jurase, a continuat să se închine la icoane în secret. Ea se amesteca în politica statului și sprijinea pe ascuns pe cei ce adorau icoanele. În anul 780 împăratul Leon al IV-lea a descoperit în dormitorul ei două icoane. Legătura dintre cei doi soți s-a întrerupt și Irina a fost îndepărtată de la palatul imperial. În vara aceluiași an, împăratul a descoperit și un șir de comploturi împotriva sa. În consecință, pe lângă faptul că i-a pedepsit pe uzurpatori, a declanșat o prigoană contra iconodulilor, mulți dintre ei fiind exilați.

Cei doi soți n-au mai apucat să se împace. La sfârșitul aceluiași an împăratul s-a îmbolnăvit și a murit (pe 14 septembrie 780), nefiind exclusă varianta otrăvirii lui. Fiul său, Constantin al 6-lea, era minor, așa că Irina (care avea pe atunci aproximativ 28 de ani) a rămas împărăteasă, preluând puterea până la majoratul fiului ei.

​​

​​
Pavel, Patriarhul Constantinopolului.
Tarasie, patriarhul Constantinopolului
Rămasă singură la conducerea imperiului, Irina a început să pregătească condițiile care să permită restabilirea cultului icoanelor. Pavel, patriarhul Constantinopolului din acea vreme, mare adversar al icoanelor, a fost destituit. El a fost înlocuit cu Tarasie, care până atunci fusese secretar al împărătesei. Pentru a fi înscăunat ca patriarh, Tarasie a fost trecut în numai câteva zile prin toate gradele ierarhice bisericești.

​​În vara anului 786, crezându-se stăpână pe situație, împărăteasa a convocat un nou Sinod al Bisericii. Acest Sinod a fost deschis la 1 august 786 la Niceea, fiind prezidat de noul patriarh, Tarasie. La solemnitatea de deschidere a participat și împărăteasa Irina împreună cu fiul ei, Constantin al 6-lea, numit și „Porfirogenetul” (cel născut în purpură).

În acest Sinod, care ar fi restabilit cultul icoanelor, nu s-a putut pronunța, deoarece a intervenit armata, care era împotriva icoanelor. Mulți dintre ofițerii imperiali de rang înalt își mai aduceau aminte cum participaseră la luptele împotriva icoanelor sub comanda strălucitului împărat Constantin al V-lea. Înțelegând ce va urma, detașamentele de ostași imperiali au intrat cu forța în sala unde avea loc consiliul și, cu săbiile în mână, au împrăștiat pe episcopii care fuseseră convocați. Dându-și seama că se grăbise, împărăteasa Irina a declara Sinodul închis.

În lunile următoare ea a acționat cu multă dibăcie. Mai întâi a îndepărtat de la palat trupele ai căror comandanți erau adversari ai icoanelor, sub pretextul trimiterii într-o campanie împotriva arabilor (o campanie fictivă). Imediat, împărăteasa le-a înlocuit cu alte unități militare aduse din Tracia și care îi erau ei credincioase. După ce s-au îndepărtat, unitățile militare au fost oprite, desființate și dezarmate.

Sinodul iconodul din 787. În anul următor, 787, împărăteasa Irina a convocat un alt Sinod, tot la Niceea. Acest Sinod, ținut între 24 septembrie – 13 octombrie 787, a anulat hotărârile Sinodului iconoclast din 754. Acum s-a hotărât că închinarea la cruce, la Evanghelie, la icoane și la moaștele sfinților este bună și bine plăcută lui Dumnezeu. „Mergând pe o cale împărătească și urmând învățătura inspirată a Părinților noștri și Tradiția Bisericii Universale (căci știm că aceasta este a Duhului Sfânt, care locuiește într-însa), hotărâm cu toată grija și precizia ca, după cum se cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci, tot așa să se zugrăvească sfintele icoane în culori, mozaic și pe alte materii potrivite, în Sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe vasele și veșmintele sfinte, pe ziduri și scânduri, în case și pe drumuri, atât icoana Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, cât și icoanele îngerilor și ale tuturor sfinților.”

​​Comentariu: Este interesant să observăm că în pasajul citat mai sus (la sfârșitul părții a treia a articolului – nota mea), Sinodul nu pomenește niciun cuvânt despre autoritatea Sfintei Scripturi, arătând că își bazează hotărârile pe autoritatea Părinților Bisericii și a Tradiției. Așa cum s-a mai spus, închinarea la icoane sau la alte obiecte este în contradicție clară cu porunca a doua din Decalog, care spune: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos…” (Cartea Exodului, 20: 4, 5). Dar Sinodul a argumentat că atunci când se închină la icoane dreptcredincioșii nu se închină materialului din care este făcută icoana, ci sfântului care este zugrăvit pe ea.

Sinodul a mai hotărât că pentru cinstirea acestor obiecte considerate sfinte se vor face tămâieri și se vor aprinde lumânări. De asemenea, a fost ridicată anatema care fusese aruncată în 754 asupra lui Ioan Damaschin și asupra scrierilor lui. La sfârșitul Sinodului împărăteasa Irina a semnat emoționată cu mâna ei aceste hotărâri ce puneau în toate drepturile icoanele care îi erau ei atât de dragi. Apoi, împărăteasa și fiul ei au fost aclamați de membrii Sinodului ca pe „noul Constantin și noua Elenă”. Icoanele au fost scoase din ascunzători și duse cu mare alai în Biserici. La aceste procesiuni au fost siliți să meargă și dușmanii învinși (iconoclaștii), îmbrăcați în saci și cu lumânări groase în mână, în semn de penitență.
Irina a fost o femeie foarte setoasă de putere. În primăvara anului 790, văzând că fiul ei ajunge la vârsta majoratului și va trebui să-i cedeze tronul, s-a declarat pe sine „autocrator al romanilor” (împărat) și a cerut armatei să jure că nu va permite fiului ei să domnească în timpul vieții ei. Însă armata s-a revoltat. Trupele aflate sub comanda strategului (generalului) Alexios Muselem au intrat în capitală și l-au pus pe tron pe Constantin al VI-lea, fiul ei. După încoronare, acesta i-a exilat pe toți favoriții mamei lui iar pe ea a pus-o sub domiciliu forțat. Dar în anul următor tânărul împărat a făcut greșeala de a-i reda mamei sale titlul de „augustă”, îngăduindu-i să revină la palatul imperial.

Însă Irina era prea setoasă de putere ca să se potolească. Ea a continuat intrigile împotriva fiului ei. A reușit să-l facă să se dușmănească chiar cu generalul Alexios, binefăcătorul lui, cel care îl pusese pe tron. Generalul nedreptățit s-a răsculat împreună cu trupele sale. Însă răscoala a fost înăbușită în sânge de către trupele guvernamentale. De partea ei, Irina făcea tot ce putea pentru a-l discredita pe fiul ei în ochii supușilor. L-a determinat să divorțeze și să se recăsătorească (fără acordul patriarhului) cu Theodote, o femeie de la curtea imperială, [care] după tânărul împărat se aprinsese de patimă.
Statuia lui Constantin cel Mare ridicată în anul 1998 la York Minster
Aceste fapte ale împăratului au provocat un scandal imens la curte. Clerul s-a dat de partea Irinei, mai ales că ea făcuse și mari donații Bisericii. Pe plan extern, acțiunile militare ale tânărului împărat nu au fost încununate de succes. Cea mai gravă înfrângere a fost cea din primăvara anului 797 pornită împotriva arabilor, peste care în vremea aceea domnea la Bagdad strălucitul calif Harun al Rașid (a domnit între anii 786 – 809). Deși fusese condusă de personal împărat, armata bizantină a fost înfrântă și asta mai ales din cauza trădării șefilor de stat major care făcea jocul Irinei. Această campanie, încheiată atât de jalnic, a subminat definitiv autoritatea împăratului.
Până la urmă, mama lui și-a atins țelul. Constantin al VI-lea a fost detronat, după care Irina a dat ordin unui călău să-i scoată ochii fiului ei ca să nu mai poată să domnească niciodată. Nefericitul ordin a fost executat pe data de 15 august 797, chiar în aceeași sală de porfir a palatului imperial în care el se născuse cu un sfert de secol în urmă. Poporul nu s-a revoltat și nu i-a luat apărarea deoarece tânărul Constantin al VI-lea, deși avea un caracter războinic și viteaz, se dovedise în același timp un tânăr obraznic și destrăbălat, care își dobândise o faimă proastă datorită nepriceperii lui în a conduce și mai ales faptelor lui urâte. Pe de altă parte, Irina și-a sărbătorit triumful cu mult fast, ocazie cu care a împărțit sume mari de bani mulțimilor, câștigând simpatia poporului.

Fiul ei orb a mai trăit câțiva ani după aceea într-un alt palat, sub pază severă, fiind însoțit de Theodote, care i-a rămas credincioasă. Irina a mai domnit încă un timp, însă domnia ei a fost plină de tulburări. Împărăteasa a irosit banii vistieriei imperiale făcând mari donații Bisericilor și mai ales mănăstirilor. În plus, palatul imperial devenise un viespar de intriganți. Armata, lăsată fără control, s-a dezorganizat și și-a pierdut capacitatea de luptă. În Grecia s-a declanșat o revoltă care a putut fi înăbușită cu mare greutate.

​​În toamna anului 802, pe 31 octombrie, Irina a fost detronată de către demnitarul Nikefor, un om influent de la curte, dar despre care se spunea că în tinerețe fusese păzitor de porci. Acesta a pus mâna pe domnie fără vărsare de sânge, printr-un șiretlic.
Harun al Rașid,
​marele calif
Într-o dimineață el s-a prezentat în fața gărzilor palatului împărătesei cărora le-a citit un decret (fals) în care spunea că împărăteasa a declarat că renunță la domnie și l-a numit pe Nikefor în locul ei. Comandantul gărzilor nu a verificat cu atenție documentul, permițând intrarea în palat a lui Nikefor și a oamenilor lui. Când și-au dat seama de înșelătorie era prea târziu. Fosta împărăteasă a fost exilată. A fost trimisă mai întâi la o mănăstire de pe insula Prinkipos și în scurt timp la alta de pe insula Lesbos. În anul următor (803) ea a și murit acolo, fiind jelită numai de călugării pe care îi îmbogățise cu banii statului și care acum se mirau cum de a îngăduit Dumnezeu ca o femeie atât de evlavioasă și care se „ostenise întru dreapta credință” să fie detronată de un porcar (după cum scrie cu năduf un cronicar al vremii, numit Theophanes).
Krum în fața trupelor sale. O picture din anul 1917.
Chipul lui Leon al V-lea Armeanul pe o monedă.
După detronarea Irinei, Nikefor a fost proclamat împărat și a domnit 9 ani, timp în care a făcut ordine în imperiu și a reumplut vistieria statului. Nikefor a fost și el un adorator al
icoanelor. A murit într-o luptă cu bulgarii, pe 26 iulie 811. Krum, hanul (regele) bulgarilor i-a tăiat capul care a fost expus într-o suliță. Pe urmă, craniul a fost predat unui meșter bijutier ca să facă din el pentru han o cupă ferecată în argint.

Sinodul iconoclast din 814. După detronarea Irinei, luptele între partizanii și adversarii icoanelor au reizbucnit în timpul împăratului Leon al V-lea numit „Armeanul” (813 – 820), un general energic și capabil. Deoarece împăratul nu se considera a fi el însuși un expert în probleme bisericești, el a încredințat (în 814) sarcina de a face o examinare atentă a problemei icoanelor unui vestit teolog, numit Ioan Grămăticul, un om de mare cultură.

După o îndelungă examinare a Scripturii și a documentelor păstrate de la părinții Bisericii din primele secole de creștinism, Ioan Grămăticul a ajuns la concluzia că închinarea la icoane este o practică dăunătoare, străină Bisericii lui Hristos și care trebuie interzisă.

În consecință, în anul 815 a fost convocat un alt Sinod Bisericesc. Luând cuvântul în Sinod, împăratul a spus: „Voi vedeți că toți suveranii care au recunoscut icoanele și se închinau lor au murit fie în exil, fie în război. Numai cei ce n-au venerat icoanele au murit de moartea lor pe tron, și fiind mutați cu cinste în cavourile împărătești au fost înmormântați în Biserica Sfinților Apostoli.”

Sinodul a casat hotărârile Sinodului din 787 (cel prezidat de împărăteasa Irina) și a hotărât interzicerea confecționării icoanelor și închinarea la ele, închinare despre care au spus că fusese restabilită „datorită naivității femeiești” (aluzie la împărăteasa Irina).
Iconoclasmului bizantin - de Gabriel Alexe, Student la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti
Iconoclasm al primelor secole crestine

Unii gasesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputinta unor teologi de a întelege sensul simbolic si educativ al icoanei si de a face distinctie între cinstirea ei si idolatrie. Ei socoteau ca cinstirea icoanelor vine în contradictie cu unele precepte biblice, ca încalca, de pilda, porunca Decalogului de a nu-ti face chip cioplit si de a nu i te închina lui (Exod 20, 4; Deut. 5, 8), apoi ca, potrivit învataturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai în "duh si adevar" (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7, 16). Discutii în legatura cu cinstirea icoanelor au avut loc în Spania la sinodul de la Elvira (300-306), iar parinti si scriitori bisericesti ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea si altii mai târziu au manifestat rezerve fata de cinstirea icoanelor.

Folosirea abuziva a cultului icoanelor

Fara îndoiala, odata cu raspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmultit si abuzurile, iar credinta populara nu era, desigur, mereu libera de aceste utilizari abuzive ale icoanelor.

Unii crestini împodobeau zelos bisericile considerând ca acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie de Iconium denuntase acest lucru înca din secolul IV. Pe de alta parte, existau unele forme de venerare a imaginilor sacre care semanau leit cu profanarea. Asterie al Amasiei povesteste ca, în secolul VII, imaginile brodate ale sfintilor ornau vesmintele de ceremonie ale membrilor aristocratiei bizantine. La Alexandria, domni si doamne se plimbau pe strazi îmbracati în haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesiva a icoanelor avea loc chiar în practicile curente din Biserica: astfel, icoanele erau luate uneori drept nasi si nase de botez sau ca nasi de calugarie. Existau fapte înca si mai curioase: anumit preoti razuiau culorile icoanelor amestecându-le cu Sfintele Daruri si distribuind acest amestec credinciosilor, ca si cum Trupul si Sângele lui Dumnezeu ar fi trebuit completate cu ceva sfânt; aceasta practica aminteste de un alt abuz raspândit, acela de a bea ulei din candelele care fusesera aprinse la icoane sau moaste. Alti preoti oficiau Sfânta Euharistie având o icoana drept altar. La multe din minunile care erau relatate si crezute în legatura cu icoanele, au existat, cu siguranta, unele a caror autenticitate a fost contestata pe drept cuvânt de iconoclasti. Astfel erau unele asa-zisa minuni facute de icoana Maicii Domnului, din al carei sân curgea din când în când lapte, care, dupa examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub subtire. De partea lor, credinciosii concepeau uneori venerarea icoanelor într-un chip prea literal: ei cinsteau mai putin persoana reprezentata, cat imaginea însasi. Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale pagânismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credinciosi care nu erau foarte bine ancorati în Ortodoxie, ba unii dintre acestia ajungând sa refuze cu totul icoanele.

Cea mai revoltatoare latura a cultului icoanelor pentru iconoclasti nu era totusi abuzul, totdeauna posibil, ci faptul ca icoanele erau de fapt respectate. Semnele exterioare ale acestui cult: lumânarile sau candelele, tamâia, sarutarea, închinarea, toate aceste forme vazute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte într-un mod îngrijorator de practicile pagâne ale idolatriei. Puteau oare simplii credinciosi sa înteleaga subtilele distinctii teologice între cinstire si adorare cu care teologii se aparau împotriva reprosului potrivit caruia cultul icoanelor era o adorare a chipurilor materiale? Aparatorii icoanelor, teologii si preotii, aveau datoria sa aminteasca si sa explice în mod repetat, atât laicilor cat si calugarilor, ca icoanele trebuiau sa fie cinstite, iar adorat putea fi numai Hristos, Cel reprezentat în icoana.

Toate acestea întareau pe adversarii cultului icoanelor în convingerea lor conform careia cultul icoanelor era incompatibil cu puritatea crestinismului.

Iudaismul si islamul

Acestor secte li se adauga iudeii si musulmanii, care vedeau în icoane renasterea idolatriei si politeismului. Totusi, atitudinea evreilor fata de arta plastica nu a fost întotdeauna unitara, dovedindu-si periodic deschiderea. Dar, în momentul nasterii Islamului, evreii au reînceput sa respecte cu mare strictete interzicerea imaginilor, prevazuta de legea Vechiului Testament; nu numai ca nu-si mai decorau cu imagini sinagogile, ca în primele veacuri crestine, dar chiar ajunsesera sa le distruga pe cele existente. Sinagogile de la Aïn Douq si Beth Alfa pastreaza urmele acestor distrugeri.

Andre Grabar constata ca islamul nu trebuie socotit ce fiind iconoclastic, ci în cel mai înalt grad "aniconic". În secolul VII a început invazia arabilor musulmani care au cucerit Siria si Palestina, au traversat Asia Mica ajungând la Constantinopol în anul 717. Împaratul Leon III Isaurul i-a respins în 718. La începuturile dominatiei lor, arabii erau în genere destul de toleranti fata de imaginile crestine din teritoriile pe care le ocupasera. În 723, califul Yezid a dat dintr-o data ordinul ca toate icoanele din bisericile crestine de pe teritoriul sau sa fie scoase afara. Musulmanii au vânat atunci icoanele, dar trebuie spus ca parsecutiile lor nu au avut probabil un caracter consecvent si sistematic.

Primul împarat iconoclast, si totodata primul care a declansat lupta împotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741).

Al doilea împarat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de catre tatal sau de la vârsta de doi ani a trait întreaga viata în medii iconoclaste. El însusi a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregatind sinodul de la Hiereia din 754. La un oarecare timp dupa Sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprita atât de legile imperiale, cat si de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlantuit o prigoana fara precedent împotriva iconofililor, obligând pe toti supusii sa jure ca nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratati sau ucisi. Persecutia s-a extins chiar asupra înaltilor demnitari imperiali care au fost umiliti în public, orbiti, exilati ori chiar ucisi. Patriarhul Constantin, pe care împaratul îl numise la sinodul din 754, a fost destituit si apoi chiar torturat si executat. Operele de arta religioasa au fost distruse si înlocuite de scene care se inspirau din natura ori din expeditiile militare ale împaratului. Ura a mers atât de departe încât a depasit hotarârile sinodului, hotarâri care priveau doar cultul icoanelor si a moastelor de sfinti, si s-a extins asupra cultului sfintilor si al Maicii Domnului.

Aceasta teroare a luat sfârsit odata cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasa a lasat posteritatii amintirea unei epoci de o cruzime îngrozitoare. Memoria sa a fost atât de urata, încât ramasitele sale pamantesti au fost scoase din Biserica Sfintilor Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor au facut ca poporul sa mearga la mormântul sau cu recunostinta în momentele în care soarta Bizantului era pusa în cumpana de invaziile acestora.

Domnia urmatorului împarat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a însemnat o perioada de tranzitie spre restabilirea cultului icoanelor. Desi atasat traditiei iconoclaste, ca fiu al împaratului Constantin Copronimul, si nu a ezitat de altfel sa arunce în închisori chiar înalti functionari, a fost mai îngaduitor, poate datorita sotiei sale Irina, o iconodula educata în Athena, cea care avea sa restabileasca cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787).

Dupa împarateasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat masuri nici în favoarea icoanelor, dar nici împotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron, Leon al V-lea Armeanul (813-820), ofiter distins prin calitatile sale militare si deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea sa declanseze faza a doua a iconoclasmului. Imediat dupa urcarea la tron el a început sa-si arate convingerile sale iconoclaste. Într-un cerc de prieteni apropiati ar fi declarat: "Vedeti ca toti împaratii care au admis cultul icoanelor si le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de lupta. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte buna.Toti acesti imparati au fost înmormantati cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfintilor Apostoli. Eu doresc sa le urmez exemplul si sa distrug icoanele." (Scriptor incertus de Leone Bardae filio, ed. Bonn, p. 349).

Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul – "creierul renasterii iconoclaste" – sa compuna un tratat care sa utilizeze hotarârile precedentului sinod iconoclast de la Hiereia (754). Numai ca împaratul nu mai gasea în rândul episcopatului sprijinul de care se bucurase Constantin Copronimul. Înlaturandu-l pe Sfântul Patriarh Nichifor (810-815), a reusit sa convoace un nou sinod iconoclast în 815 la Constantinopol. Dar cu toate ca doctrina iconoclastilor nu mai avea nici sprijinul si nici vitalitatea din trecut, persecutiile au fost în schimb din cele mai violente, atingând violenta celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocsii au fost din nou martirizati, iar icoanele, cartile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat în scoli si figura în manuale.

Leon al V-lea a fost ucis în ziua de Craciun al anului 820, în timpul Sfintei Liturghii în Catedrala Sfânta Sofia, de catre un vechi tovaras de arme: Mihail de Amorium. Acest ucigas avea sa urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820-829). Om fara cultura, a adoptat o pozitie rezervata fata de problemele religioase, nerecunoscand nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele iconoclaste. În sinea lui era însa iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Aceasta convingere l-a determinat sa-si dea fiul spre educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, si sa nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconomah. Totusi, politica iconoclasta a împaratului a fost în descrestere, el adorând cu multa pietate pe Maica Domnului si pe sfinti; persecutiile au încetat, exilatii au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor.

Situatia s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829-842), fiul si succesorul lui Mihail al II-lea. Spre deosebire de tatal sau, care abia putea citi si scrie, acesta a fost un om cu instructie aleasa. El îsi dobândise nu numai cunostinte de cultura bizantina, dar si de arta araba, iar formatia i-o datora lui Ioan Gramaticul, viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil însemna, pe de o parte, ultima înflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influente a culturii arabe în lumea bizantina. Persecutiile n-au fost atât de dure ca în trecut. Sotia lui Teofil era o iconodula ce provenea din Paflagonia: Teodora, imparateasa care avea sa restabileasca pentru totdeauna cultul icoanelor în anul 843, imediat dupa moartea sotului ei.


Motive religioase

Alti autori cauta cauzele începerii iconoclasmului în cercurile imperiale în reforma religioasa. Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru "o adevarata religie", pentru "purificarea Bisericii", pentru "închinarea în Duh si Adevar". Împaratul Leon al III-lea s-a simtit chemat, socotea el, sa restabileasca adevarata religie în Imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstita si tradata. Odata ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera "împarat si preot", cu drept de control asupra problemelor bisericesti si laice, si va impune iconoclasmul ca doctrina oficiala a imperiului în probleme religioase. El socotea ca prin aceasta va purifica religia crestina de ramasitele pagânismului, reducând-o la înaltimea si puritatea ei originara. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor pagâni care trebuie nimicit: "Ozia, regele iudeilor, dupa opt sute de ani a înlaturat din templu sarpele de arama, iar eu, dupa opt sute de ani, am facut sa se scoata zeii din biserici". Leon al III-lea se considera un al doilea Moise rânduit de Dumnezeu, regele-preot, pastor al poporului lui Dumnezeu, adica al Imperiului Roman.

Împaratul Constantin V Copronimul a dus si mai departe doctrina hieratista. În vederea pregatirii sinodului de la Hieria (754), împaratul a alcatuit personal 13 scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate în sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate într-un Horos. Potrivit acestui Horos, împaratii sunt aratati ca egali cu apostolii, investiti cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desavarsi si învata omenirea, dar si pentru a combate erezia diavoleasca. Acelasi împarat a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfintilor si a fost împotriva cinstirii moastelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.

Imparatii erau ferm convinsi în legitimitatea faptelor lor înaintea lui Dumnezeu. Declansarea luptei împotriva icoanelor de catre Leon la III-lea a fost prilejuita de o eruptie vulcanica, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera si Therasia si a produs un cutremur. În acest fenomen natural împaratul a vazut dovada maniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezinta totodata anul începerii persecutiei împotriva icoanelor. Împaratul Leon Armeanul era încredintat ca predecesorii sai iconoclasti au fost ajutati de Dumnezeu.

Pe de alta parte împaratii explicau atât înaintarea islamului, care se facea simtita în mod clar si irezistibil, cat si prabusirea imperiului ca pe o pedeapsa a lui Dumnezeu care afecta tot atât de mult poporul lui Dumnezeu ca altadata poporul lui Israel ori de cate ori acela cadea din adevarata cinstire a lui Dumnezeu. Eliberarea ca prin minune a orasului imperial de flota araba (717), spectaculoasele succese militare ale lui Leon si Constantin în lupta împotriva islamului n-au facut decât sa devina si mai clara idea ca miscarea împotriva icoanelor constituia o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru imperiu. Aceasta validare evidenta a reformei pe care împaratii o intentioneau în imperiu si în viata religioasa a facut ca multi oameni ai Bisericii sa ajunga la convingerea ca împaratul, prin actiunea de distrugere a icoanelor, înfaptuia vointa lui Dumnezeu. Astfel, episcopii de la sinodul iconoclast din 754 au comparat pe imparati cu Apostolii pe care i-a chemat Hristos ca sa distrug pretutindeni cultul zeilor.

In cea mai pura descendenta constantiniana/eusebiana, suveranii iconoclasti se considerau inspirati si chemati, ca si Apostolii, direct de la Dumnezeu ca sa readuca Biserica bizantina, printr-o ampla operatiune de epurare, la puritatea traditiei apostolice amenintate prin cultul icoanelor de o lenta dar sigura alunecare spre politeismul pagân.

Imparatii iconoclasti, la fel ca si toti oamenii timpului lor, erau foarte piosi, uneori cu preocupari teologice, grijulii sa nu atraga prin comportarea lor mania divina, si, mai presus de toate, voiau sa purifice religia crestina de tot ce li se parea ca este idolatrie.


Bibliografie

Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a BOR, Bucuresti, 1993.

Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea Bucuresti, Bucuresti, 1997.

Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, Bucuresti, 1994.

Icoana lui Hristos, Christoph von Schonborn - Editura Anastasia, Bucuresti, 1996.

Iconologia bizantina între politica imperiala si sfintenie monahala, Studiu introductiv de Diac. I. Ica jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.